Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui.
Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.
"Draga cititorule,
Te rog să înțelegi că războiul nu are niciodată un învingător. Chiar și cei care câștigă pierd copii și case, mijloace de trai și o mulțime de alte lucruri. Asta nu e o victorie! Războiul este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla omenirii! Asta aș vrea să îți ofer: să te fac să simți cu inima, și nu cu urechile, să te fac să înțelegi ce s-a întâmplat în acei ani."
Emoţionnt este cuvântul pe care l-aș folosi pentru a descrie aceeastă carte. Heather Dune Macadam ne arată o imagine realistă a vieții acestor femei, imagine creată având la bază interviuri și o cercetare ample. Cărți ca aceasta sunt neprețuite, în special pentru că sunt foarte puține cărți bune scrise de supraviețuitori.
Un lucru care mi-a plăcut la această carte este că autoarea s-a asigurat că narațiunea a fost cât mai exactă posibil. În mod repetat, se notează ce lucruri ar fi putut fi adevărate sau care au fost încețoșate în amintirile supraviețuitorilor. Acest lucru adaugă un strat de autenticitate textului, care atrage cititorii mai aproape de subiect și îl face mai personal. Astfel, niciun aspect nu poate este discutat prea mult, dar, de asemenea, nimic nu este trecut cu vederea.
Pe 25 martie 1942, nouă sute nouăzeci și nouă de adolescente evreice s-au urcat într-un tren în Poprad, Slovacia. Atât ele cât și părinții lor credeau că vor pleca în Germania unde vor lucra într-o fabrică de pantofi timp de trei luni. Majoritatea tinerelor nu plecaseră niciodată de acasă, unele erau foarte încântate, iar altele supărate.
În schimb, tinerele au fost duse la Auschwitz, transportate în vagoane de vite, fiind primele femei care au ajuns in lagărul din Polonia. Tinerele au fost nevoite să stea la coadă ore în șir, puse să se dezbrace, au fost supuse unui examen medical umilitor și brutal, au fost rase și epilate într-un mod barbar și li s-a tatuat un număr pe braț. Trebuie ținut cont că au fost primele femeie care au ajung in acest lagăr. Nu existau condiții minime de decență și intimitate - nu că altfel ar fi fost - dar au avut ghinionul să fie primele care au ajuns într-un lagăr unde bărbații care erau inchiși acolo (și nu numai) nu mai văzuseră trupde femeie de ani de zile...
Oamenii tind să spună că toți cei care au fost la Auschwitz sunt niște sfinți, ceea ce nu este adevărat. Toți au fost ființe umane și fiecare a răspuns în felul său la ororile lagărului.
Ele au fost hrănite cu o porție mică de supă, care consta din carne de cal și legume putrede și o bucată mică de pâine. Au fost puse să facă aceeași muncă pe care o făceau și bărbații, cu mâinile goale, să împrăștie gunoi din grajd pe câmpuri, să demoleze case bombardate... și asta indiferent de vremea de afară. Cele mai norocoase au fost lăsate să lucreze înăuntru, sortând hainele nou-veniților în blocul numit „Canada”.
Fetele sufereau de malnutriție, degerături, tifos, iar cele mai ghinionite au intrat pe mâna doctorilor din lagăr, care au făcut experimente medicale în scopul de a dezvolta medicina. Spre sfârșitul războiului, germanii au distrus numeroae documente și dovezi care atestau atrocitățile pe care le-au comis și au trimis tinerele - care reușiseră să supraviețuiească până acum - într-un marș al morții.
Este rar să poți spune „poveste nespusă” despre Holocaust, dar aceasta este într-adevăr una - povestea primului transport oficial de evreice în lagărul Auschwitz-Birkenau. Majoritatea istoriei Holocaustului tinde să fie centrată pe bărbați (gândiți-vă la Primo Levi sau Eli Wiesel), așa că până acum povestea acestor tinere femei a fost ignorată.
Folosind arhive din Slovacia trecute cu vederea și mărturiile supraviețuitorilor și ale copiilor lor, Heather Dune Macadam a creat o poveste multi-narativă care se citește ca un roman, dar nu denaturează niciodată faptele (spre deosebire de romane precum "Tatuatorul de la Auschwitz"). În epoca Boko Haram și a mișcării #MeToo, povestea acestor fete - pe măsură ce le urmărim de la libertate la sclavie și opresie - este deosebit de actuală. Povestită cu pasiune, profund emoționantă și, în ciuda naturii materialului, înălțătoare, această carte se pregătește să devină un clasic în materie.
Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
