Scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, autorul schiţei „Puiul”, dar scriitor de mâna a doua, deşi încărcat de onoruri, academician, directorul Teatrului Naţional, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, are printre altele, meritul de a fi lansat în spaţiul public povestea triunghiului amoros Mihai Eminescu - Veronica Micle - I.L. Caragiale.
De asemenea, tot el a creat o interpretare fantezistă a poemului „Luceafărului”, unde Titu Maiorescu este Demiurgul, Mihai Eminescu este Luceafărul, Veronica Micle este Cătălina, iar Caragiale este Cătălin. Totul a pornit de la nişte destăinuiri pe care i le făcuse Titu Maiorescu în privat. Maiorescu, prieten apropriat a lui Eminescu, se afla la curent cu tribulaţiile sentimental-amoroase ale trioului Eminescu-Micle-Caragiale.
„Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle.” - T. Maiorescu
Maiorescu rămăsese cu o anumită adversitate faţă de Veronica Micle încă din 1865, când aceasta, împreună cu mama sa, depuseseră mărturie împotriva şefului Junimii într-un proces de imoralitate. Iubirea dintre Eminescu şi Veronica îşi urma cursul, fiind surprinse sugestiv în corespondenţa lor: „Eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de griji şi de necazuri.”, îi scria Veronica lui Eminescu, care i-a răspuns: „Să fii a mea, oricum aş trăi şi oriunde!”.
Până la urmă, Eminescu a decis să se căsătorească cu Veronica pentru a pune capăt neliniştilor femeii iubite şi pentru a-şi găsi şi el împăcarea. Astfel, el s-a dus într-o dimineaţă la Maiorescu acasă pentru a-i împărtăşi noutatea, dar se loveşte de răceala prietenului său: „Am rămas încremenit […]. Îmi aduc aminte, pentru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar cu apă”, îi va povesti mult mai târziu Maiorescu lui Brătescu-Voineşti.
„Aş fi vrut să-l văd ocupând o catedră universitară de filosofie, aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită, cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu, pentru a-şi asigura existenţa. Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle”.
Maiorescu a folosit artileria grea, destăinuindu-i lui Eminescu că Veronica Micle avusese mai multe aventuri amoroase, inclusiv cu I.L. Caragiale.
În faţa refuzului poetului de a renunţa la proiectul mariajului, Maiorescu a folosit artileria grea, destăinuindu-i lui Eminescu că Veronica Micle avusese mai multe aventuri amoroase, inclusiv cu bunul său prieten, I.L. Caragiale. Reacţia nefericitului îndrăgostit s-a rezumat la un singur cuvânt: „Canalia!”. Eminescu nu l-a iertat niciodată pe Caragiale, chiar dacă a încercat să depăşească acest episod.
Căsătoria nu a mai avut loc, deşi se pare că Eminescu a cerut-o în căsătorie pe Veronica. Oricum, lovitura primită a fost dură, iar Caragiale, care trăia viaţa prin toţi porii, greu ar fi putut să fie conştient de răul pe care îl produsese. Dramaturgul trăia adânc înfipt în solul realităţii, în timp ce Eminescu îşi pregătea deja drumul spre stele.
În lumea lui Caragiale, toate ticăloşiile se săvârşeau cu un aer de nevinovăţie care aproape că-i absolvea de vină pe făptaşi. Din această perspectivă putem şi noi să-l absolvim pe Caragiale de vina de a-i fi provocat atâta suferinţă poetului.
Singura concesie pe care Caragiale i-a făcut-o lui Eminescu a fost aceea de a cere să fie mutat din funcţia de revizor (pe care şi-o îndeplinea mult prea aproape de Iaşii Veronicăi) pe acelaşi post, dar în judeţele Argeş şi Vâlcea.
Poetul a fost foarte afectat de trădarea prietenului său şi infidelitatea marii sale iubiri.
În 1883, odată cu îmbolnăvirea lui Eminescu, a început o campanie de denigrare a poetei, foarte multe persoane reproşându-i faptul că spitalizarea marei sale iubiri nu a impresionat-o în nici un fel. După ce a început să-şi mai revină, Mihai Eminescu s-a întors la Iaşi, însă de această Veronica Micle este cea care pleacă la Bucureşti, însoţind-o pe fiica sa la studii. În 1888, poeta merge de două ori la Botoşani, încercând să-l determine pe Eminescu să vină cu ea la Bucureşti pentru a primi un tratament mai bun, dar fără niciun rezultat.
Moartea acestuia a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, Veronica Micle a scris în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”. După decesul poetului, Veronica Micle a intrat în depresie şi s-a retras la Mănăstirea Văratec. La data de 3 august 1889, la vârsta de 39 de ani, poeta s-a sinucis cu arsenic.
"Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!"
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
"Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază"
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare."
"Rază de lună" de Veronica Micle
Kommentare