Recenzie | „Regina Maria: ultima dorință" de Tatiana Niculescu Bran
- Cristina Mihai
- 21 aug.
- 4 min de citit
Regina Maria: ultima dorință de Tatiana Niculescu nu este doar o carte despre o regină, ci o meditație profundă asupra identității, memoriei și iubirii de țară. Este o lucrare care îmbină istoria cu lirismul, documentul cu emoția, și care aduce în prim-plan o dorință testamentară cu o încărcătură simbolică rar întâlnită: regina a cerut ca inima ei să fie îngropată separat de trup, sub lespezile bisericii Stella Maris din Balcic, locul pe care l-a iubit nespus.
În Regina Maria: ultima dorință, Tatiana Niculescu evocă o serie de obiceiuri și ritualuri care nu sunt descrise didactic, ci integrate subtil în narațiunea emoțională a reginei. Cartea atinge în primul rând tradiția regală europeană de a separa inima de trup în momentul înmormântării — un gest cu rădăcini medievale, practicat de dinastii precum Habsburgii sau Bourbonii, unde inima era considerată sediul sufletului, iar locul în care era îngropată devenea un spațiu sacru, personal, intim.
Regina Maria a dorit ca inima ei să rămână la Balcic, în biserica Stella Maris, aproape de mare, de grădinile cu crini, de locul unde se simțea acasă, în timp ce trupul urma să fie înmormântat la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand. Această alegere reflectă nu doar un obicei aristocratic, ci și o viziune profund spirituală asupra morții și memoriei.
În paginile cărții se simte o reverență față de ritualul despărțirii. Regina își ia rămas bun de la poporul român într-un gest aproape liturgic, ridicându-și mâinile într-o binecuvântare tăcută, ca o regină-preoteasă care își încheie misiunea. Este un moment de solemnitate care amintește de ritualurile creștine, dar și de o formă personală de misticism pe care Maria o cultiva în scrierile și gesturile sale.
Nu lipsesc nici simbolurile florale — crinii, de exemplu, sunt evocați ca parte din poteca pe care oamenii ar urma să pășească spre inima reginei. În tradiția creștină, crinul este asociat cu puritatea, regalitatea și renașterea, iar în contextul acestei cărți, el devine un semn al continuității și al iubirii care transcende moartea.
Regina Maria a murit la Castelul Pelișor, în camera sa decorată în stilul Art Nouveau, înconjurată de obiecte dragi și de o atmosferă care reflecta sensibilitatea ei artistică și spirituală. Autoarea sugerează că regina și-a trăit ultimele clipe cu demnitate și luciditate, conștientă de apropierea sfârșitului, dar fără teamă. În testamentul său, semnat cu câteva zile înainte, pe 29 iunie 1938, la Balcic, Maria își exprimă dorințele cu o claritate poetică, ca și cum ar fi știut că timpul se scurge.
Testamentul reginei, redat în carte cu o sensibilitate aparte, este el însuși un ritual. Nu este doar o înșiruire de dorințe, ci o rugăciune, o binecuvântare, o declarație de dragoste față de România. Tatiana Niculescu surprinde acest moment cu o finețe rară, transformând cuvintele reginei într-un ecou care răsună dincolo de timp. În acest sens, cartea nu doar că atinge obiceiuri funerare și regale, ci le reinterpretează poetic, oferindu-le o dimensiune spirituală și culturală profundă.
„Țării mele și Poporului meu, Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice..
Aceste cuvinte nu sunt doar o despărțire, ci o îmbrățișare postumă, un legământ de neuitare. Vă las aici un link către testamentul Reginei Maria, în cazul în care sunteti curioși să citiți.
Tatiana Niculescu nu scrie o biografie convențională. Ea reconstituie cu finețe universul sufletesc al reginei, explorând simbolurile, ritualurile și contextul cultural al dorinței sale. Autoarea nu oferă răspunsuri definitive, ci deschide porți spre reflecție: de ce a ales Maria această separare? Ce ne spune ea despre iubire, despre moarte, despre memorie?
Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea...”
Această lucrare este ideală pentru cititorii care caută mai mult decât fapte istorice — pentru cei care vor să înțeleagă ce înseamnă să iubești o țară cu toată ființa, să trăiești cu demnitate și să mori cu grație. Este o carte despre curajul de a fi vulnerabil, despre puterea simbolurilor, și despre moștenirea unei femei care a fost mai mult decât o regină: a fost un suflet mare.
În realitate...
După moartea Reginei Maria, dorința ei testamentară a fost respectată cu o solemnitate demnă de o regină iubită. Inima i-a fost extrasă și așezată într-o casetă de argint octogonală, introdusă apoi într-o casetă de bijuterii din argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase — un dar de nuntă primit în 1893. Aceste casete au fost depuse cu toate onorurile în capela Stella Maris din Balcic, locul pe care regina îl numea „casa mea de vis”.
Însă destinul inimii reginei a fost marcat de istorie. În 1940, când România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, principesa Ileana a luat caseta cu inima de la Balcic și a dus-o la Castelul Bran, unde a construit o replică a capelei Stella Maris, pentru ca inima să rămână într-un spațiu sacru, apropiat de sufletul reginei.
Anii comunismului au adus o schimbare dureroasă: în 1974, casetele au fost transferate în administrarea Muzeului Național de Istorie a României, pierzându-și temporar aura sacră și devenind obiecte muzeale. Abia în epoca postcomunistă s-a redeschis discuția despre restituirea simbolică a inimii reginei către un loc de reculegere. În 2015, inima a fost reîntoarsă la Castelul Pelișor, în camera de aur unde regina și-a trăit ultimele clipe — un gest de reparație istorică și de recunoaștere a iubirii ei pentru România.
„Regina Maria: ultima dorință" mi-a stârnit o curiozitate tot mai mare față de dinastia monarhică din România, nu doar ca succesiune istorică, ci ca univers de destine, iubiri, decizii și contradicții care au modelat o epocă.
Vreau să descopăr nuanțele din memoriile reginei, dar și să explorez povești mai controversate, precum relația dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu sau relația dintre Principele Nicolae și Ioana Doletti sau despre Ferdinand și Elena Văcărescu, sau de ce nu, despre aventurile scandaloase ale Reginei Maria cu Barbu Stirbey sau cu Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei. Vreau să înțeleg nu doar faptele, ci și contextul, emoțiile și simbolurile care au însoțit fiecare alegere regală.
Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
