„De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.”
Lidia Maksymowicz a fost, atât cât destinul i-a îngăduit, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri luminoși, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Apoi, la vârsta de 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un număr: 70072. Timp de peste un an, micuța Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă și durerile atroce provocate de experimentele îngrozitoare la care o supunea însuși Îngerul Morții, Josef Mengele.
Totuși, în ciuda ororii, a supraviețuit pentru a-și spune povestea și pentru a-și căuta mama transferată în alt lagăr înainte de eliberare. Acum, povestea sa despre suferință și speranță a devenit o carte-avertisment care încearcă să exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus față în față cu moartea și cruzimea.
Încă de când am vizitat Auschwitz-Birkenau în 2021, am rămas șocată de mărimea ororilor care au avut loc acolo, câți oameni și-au pierdut viața și câtă teroare au împrăștiat naziștii în Europa în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Povestea Ludei/Lidiei începe la sfârșit de 1943. Tatăl ei, Aleksandr, a fost trimis pe front pentru a ajuta în "Marele Război de Protejare al Patriei". Mama ei, Anna, era partizană în Belarus, ajuta rezistența împotriva naziștilor care cotropeau Europa. Când ascunzătorile le-au fost depistate și au fost prinși, au fost urcați în tren și deportați la Auschwitz. Bunicii ei au fost gazați imediat după ce au ajuns în lagăr, fratele ei a fost trimis la muncă silnică alături de mama ei, iar Luda a fost dusă în baraca copiilor lui Mengele. Avea doar trei ani.
“Poate suna ciudat, dar eu nu stiu sa urasc. Stiu, de fapt, ca urand voi suferi si mai mult, cu siguranta mai profund decat multi dintre cei care au contribuit la destinul meu dureros.”
A fost copila care a rezistat cel mai mult în Birkenau. O minune, știind că cei mici erau folositi de către Mengele și companiile farmaceutice din Germania pentru experimente și teste ale medicamentelor. Era atât e mică încât rușii nu au știut ce să facă cu ea în momentul eliberării. Așa a ajuns să fie adoptată de către o familie din Polonia, culmea ironiei, familia care deținea pământul pe care a fost construita poarta de intrare în Birkenau. Acum locuia în Oświęcim, la doar câțiva kilometri de "lagărul morții".
Este o carte emoționantă care vorbește despre puterea de a depăși traumele și de a-ți construi o viață, de a încerca să te regăsești pe sine, într-o lume care nu te întelege și care te marginalizează. Lidia (botezată așa de către familia adoptivă) povestește despre copilăria ei, despre adolescență și despre rănile care nu s-au închis niciodată. Despre dorința de a-și regăsi familia biologică, nedorind să-și abandoneze noua familie din Polonia. Traiul sub comunism și regăsirea cu mama și tatăl ei, o întâlnire promovată și mediatizată de Kremlin, care dorea să arate cât de mult își iubește patria mamă copii și cum îi reprimește acasă cu brațele deschise.
Cartea a fost inspirată din documentarul "70072: la bambina che non sapeva odiare. La vera storia di Lidia Maksymowicz." (ro. "70072: fata care nu știa să urască. Adevărata poveste a Lidia Maksymowicz.").
Cum poți nota o asemenea poveste? Nu poți!
Prin urmare mă voi limita la a nota modul în care a fost scrisă cartea de către Paolo Rodari. Cartea este mică, se citește în doar câteva ore, scrisul este cursiv si foarte simplu. Ce nu mi-a plăcut este modul distant în care a fost relatată povestea, lipsa detaliilor și numeroasele repetiții (fraze sau situații).
Nota mea: 4 ⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
