Recenzie | "Bibliotecara de la Castelul Windsor" de Daisy Wood

Windsor, 1940. Pentru a dejuca un complot suspect, vieneza Sophie Klein este trimisă în misiune secretă la Biblioteca Regală din Castelul Windsor, unde locuiesc prințesele Elisabeta și Margaret. Dar lucrurile capătă o întorsătură neașteptată, și Sophie trebuie să sacrifice totul pentru a o salva pe viitoarea regină a Angliei...

Philadelphia, în prezent. Răsfoind vechi documente ale bunicii sale, tânăra Lacey Jones găsește o scrisoare misterioasă, cu blazonul Castelului Windsor. Dar ce legătură a avut familia ei cu inima monarhiei britanice? Astfel începe o călătorie care o va duce pe Lacey în cel mai vechi castel locuit din lume, unde trecutul are puterea de a-i schimba viața pentru totdeauna...

Ca cititor pasionat de ficțiune istorică, "Bibliotecara de la Castelul Windsor" de Daisy Wood nu a reușit să îmi îndeplinească pe deplin așteptările, în ciuda unui sinopsis promițător. Premisa romanului, care alternează între Anschluss‑ul din Austria anului 1938 și America anului 2022, părea inițial captivantă.

Cartea abordează teme grele—trădare, jurnalism manipulator, secrete de familie—însă structura cu două planuri temporale mi s‑a părut forțată și, în final, inutilă. Sophie, protagonista din perioada interbelică, este un personaj plăcut, iar drumul ei—evadarea din Viena ocupată de naziști, refugiul în Anglia și angajarea ca bibliotecară în serviciul familiei regale—este cu adevărat interesant. În schimb, firul narativ din 2022 mi s‑a părut rupt de restul poveștii, lipsit de relevanță și scris într‑un stil atât de diferit încât părea opera unui alt autor. Deși subiectul istoric ar fi permis o încărcătură emoțională puternică, romanul nu reușește să o livreze, iar multe capitole rămân surprinzător de plate.

Romanul urmărește două destine. În anii ’30, Sophie Klein, o tânără evreică din Viena, fuge din calea naziștilor și ajunge în Anglia, unde este angajată la Castelul Windsor, în realitate ca parte a unei misiuni secrete de investigare a documentelor fostului rege Edward VIII. În prezent, Lacey Jones descoperă o scrisoare misterioasă și pornește pe urmele Sophiei, încercând să reconstituie adevărul despre viața ei. Cele două fire narative se intersectează doar parțial, iar relevanța celui contemporan rămâne discutabilă.

Revenind la impresiile mele, am simțit că alternanța dintre cele două epoci este abruptă și deranjantă. De fiecare dată când mă afundam în atmosfera tensionată a Europei anilor ’30, eram smuls brusc în prezent, unde povestea părea mult mai puțin captivantă. Comentariile despre pandemie și detaliile cotidiene ale lui Lacey nu adăugau nimic esențial, ci doar prelungeau inutil narațiunea. De altfel, romanul întârzie surprinzător de mult să ajungă la partea care ar fi trebuit să fie centrul său—biblioteca regală—care apare abia după jumătatea cărții, iar acțiunea se animă cu adevărat doar în ultimele capitole. Până atunci, ritmul este lent, iar interesul se pierde ușor.

Am avut dificultăți și cu dezvoltarea personajelor din prezent. De multe ori, când povestea revenea la Lacey, uitasem deja cine sunt personajele secundare sau în ce punct al investigației se află. Firul contemporan, deși bine intenționat, pare să îngreuneze desfășurarea poveștii istorice, care ar fi meritat mai mult spațiu și profunzime. Finalul liniei narative a Sophiei este grăbit, ca și cum autoarea ar fi încercat să închidă totul rapid, într‑un mod ordonat, dar fără impact emoțional.

Cu toate acestea, partea istorică rămâne cea mai reușită. Romanul surprinde bine atmosfera din Austria aflată sub teroarea nazistă, dificultățile evreilor care încercau să scape, viața în interiorul familiei regale britanice în timpul războiului și tensiunile politice legate de Edward VIII.

În ansamblu, ideea romanului este excelentă, dar execuția lasă de dorit. Unori chiar m-am gandit sa abandonez lectura în primele capitole. Totuși, sunt recunoscător că am continuat, pentru că povestea Sophiei, în sine, merită descoperită. Din păcate, structura duală, episoadele inutile și tendința de a povesti în loc de a arăta transformă un potențial roman memorabil într‑o experiență doar parțial satisfăcătoare.

Nota mea: 3.5 ⭐

Lectură plăcută!