Recenzie "Șaptesprezece garoafe. Casa de Windsor și naziștii" de Andrew Morton

„17 Garoafe” este una dintre cele mai controversate și mai captivante cărți scrise de Andrew Morton, iar povestea ei se desfășoară ca o investigație istorică în care se împletesc politica, pasiunea, trădarea și manipularea la cel mai înalt nivel. Morton urmărește cu minuțiozitate relația dintre fostul rege britanic Edward VIII, soția sa Wallis Simpson și regimul nazist, dezvăluind o rețea de simpatii, contacte și intenții care au pus în pericol prestigiul monarhiei britanice și chiar securitatea națională în timpul celui mai tensionat moment al secolului XX.

"That night, as compensation, the king presented her with a fabulous emerald ring inscribed with the words “WE are ours now 27x36.” It was intended as her engagement ring, and WE was their shorthand for Wallis and Edward. She moved to a rented apartment on Cumberland Terrace in Regent’s Park, where she would stay for the next few weeks. From now on it was a waiting game—in six months’ time her decree nisi would become absolute, allowing Wallis the opportunity to marry Edward before the Coronation in May 1937. At least that was the king’s plan."

Cartea pornește de la figura lui Edward VIII, un monarh carismatic, dar profund controversat, care a abdicat pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Morton arată că, dincolo de povestea romantică repetată în cultura populară, se ascunde o realitate mult mai întunecată: Edward și Wallis au manifestat o admirație vizibilă pentru Germania nazistă, iar contactele lor cu oficiali de rang înalt ai regimului au fost mult mai profunde decât s-a recunoscut oficial. Vizita lor în Germania în 1937, în care s-au întâlnit cu Hitler, este prezentată nu ca o simplă curiozitate diplomatică, ci ca un semnal al unei apropieri ideologice și politice.

Unul dintre cele mai discutate episoade ale cărții este relația dintre Wallis Simpson și Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste. Morton reia zvonurile și documentele care sugerează că Ribbentrop i-ar fi trimis lui Wallis 17 garoafe, fiecare simbolizând o noapte petrecută împreună. Acest detaliu devine metafora centrală a cărții, un simbol al legăturilor intime și politice care au alimentat suspiciunile serviciilor secrete britanice și americane.

“With five emperors, eight kings, and four imperial dynasties rendered obsolete by the conflict, there was never a better time to emphasize that the newly minted House of Windsor—George V changed the family name from Saxe-Coburg und Gotha in 1917 to deflect anti-German sentiment—remained the unchanging keystone in the edifice of an empire upon which the sun never set."

Pe măsură ce războiul avansează, Morton descrie modul în care naziștii au încercat să-l folosească pe Edward ca pe o piesă strategică. Planul lor era simplu și periculos: dacă Germania ar fi reușit să invadeze Marea Britanie, Edward ar fi fost reinstalat pe tron ca un monarh-marionetă, favorabil intereselor naziste. Documentele descoperite după război arată că această idee nu era o speculație, ci un scenariu real, discutat în cercurile de putere ale Reichului.

Photo credit: historic-uk.com

După înfrângerea Germaniei, problema a devenit una de imagine și de protejare a instituției monarhice. Morton descrie în detaliu operațiunea de acoperire orchestrată de Churchill, Eisenhower și regele George VI, care au încercat să recupereze sau să distrugă documentele compromițătoare ce ar fi putut dezvălui simpatia Windsorzilor pentru naziști. Această cursă pentru controlul arhivelor germane devine una dintre cele mai dramatice părți ale cărții, în care politica, loialitatea și frica de scandal se împletesc într-un joc de umbre.

They were worshipping a false god. It was all a grotesque illusion, a

monstrous charade played out before an innocent public. The mute,

immovable reality was that the prince did not believe either in himself or in

his future position as sovereign. In his reflective moments of melancholy

and self-doubt, which were frequent, he felt he was living a lie, trying to

match an image that bore no relation to the real man. He baulked at the very

thought of becoming king and being revered by these adoring millions and

hated a daily existence of what he derisively called “princing.”

„17 Garoafe” nu este doar o biografie, ci o radiografie a unei epoci în care monarhia britanică a fost mai vulnerabilă decât a admis vreodată public. Morton reconstituie cu atenție atmosfera tensionată a anilor ’30 și ’40, arătând cum deciziile personale ale unui cuplu au avut consecințe politice internaționale. Cartea ridică întrebări incomode despre responsabilitate, moralitate și adevăr istoric, iar Morton nu ezită să arate cât de mult a fost ascuns pentru a proteja imaginea unei instituții care trebuia să rămână simbolul stabilității.

Morton a folosit în primul rând documentele recuperate din arhivele Reichului, în special cele descoperite în 1945 de trupele americane. Acestea includeau rapoarte diplomatice, telegrame, note ale Ministerului de Externe german și dosare ale lui Joachim von Ribbentrop. În aceste documente apar referințe directe la Ducele și Ducesa de Windsor, la discuțiile dintre oficialii naziști despre posibilitatea reinstalării lui Edward pe tron și la contactele personale dintre Wallis Simpson și Ribbentrop. Morton a analizat aceste surse pentru a reconstrui modul în care naziștii îi percepeau pe cei doi și ce planuri aveau cu ei.

“He believed the Germans were a disciplined, efficient people who could rebuild Europe where others had failed.”  

A doua categorie de surse provine din arhivele britanice, în special din documentele declasificate ale Foreign Office, Cabinet Office și MI5. Morton a consultat rapoarte ale serviciilor secrete despre comportamentul lui Edward și Wallis înainte și după abdicare, note interne despre vizita lor în Germania din 1937 și corespondența dintre Churchill, regele George VI și oficialii americani privind recuperarea documentelor compromițătoare după război. Aceste surse arată cât de mare era îngrijorarea în cercurile de putere britanice și cât de mult s-a încercat protejarea imaginii monarhiei.

Photo credit: historic-uk.com

O altă componentă importantă a documentării sale o reprezintă interviurile și memoriile contemporanilor. Morton a folosit mărturii ale diplomaților, ale personalului care a lucrat pentru Ducele și Ducesa de Windsor, ale militarilor implicați în recuperarea arhivelor germane și ale unor membri ai cercurilor aristocratice care i-au cunoscut personal pe Edward și Wallis. Aceste voci adaugă nuanțe și detalii intime care nu apar în documentele oficiale, conturând un portret mai complet al relației lor cu Germania nazistă.

“He saw in Hitler a strong leader who had restored pride and purpose to a defeated nation.”  

În plus, Morton a consultat presa vremii, jurnale personale, biografii anterioare și lucrări academice despre politica europeană din anii ’30 și ’40. Toate acestea îi permit să plaseze povestea într-un context istoric mai larg, în care simpatia față de nazism nu era un fenomen izolat, ci parte a unei rețele de influențe și interese.

Caracterul lui Edward VIII (mai târziu Ducele de Windsor) este unul dintre cele mai complexe și contradictorii din istoria monarhiei britanice. Andrew Morton îl descrie nu doar prin prisma documentelor istorice, ci și prin mărturiile celor care l-au cunoscut. Rezultă un portret al unui om seducător, dar instabil, inteligent, dar superficial, generos, dar profund egoist.

Photo credit: historic-uk.com

Îl poți privi ca pe un om care a trăit mereu între două lumi: dorința de libertate personală și responsabilitatea enormă a coroanei, pe care nu a reușit niciodată să o accepte cu adevărat.

Edward era, în primul rând, un bărbat carismatic, cu o prezență magnetică. Avea farmec, știa să cucerească oamenii, iar popularitatea lui în rândul publicului era reală. Mulți îl vedeau ca pe un simbol al modernității, un prinț care rupea tiparele rigide ale monarhiei. Dar în spatele acestei imagini se ascundea un om profund nesigur, dependent emoțional de cei apropiați, în special de Wallis Simpson, pe care o percepea ca pe singura persoană capabilă să-l înțeleagă și să-l stabilizeze.

„He was a man who wanted the privileges of a king without the burdens of kingship.”

Morton subliniază și latura lui impulsivă și imatură. Edward lua decizii rapide, fără să se gândească la consecințe, iar abdicarea este exemplul suprem. Nu era un om al datoriei, ci al dorinței personale. Îi displăcea profund rutina, responsabilitatea și protocolul. Mulți dintre cei din jurul lui îl considerau „un adolescent într-un corp de adult”, cineva care nu a reușit niciodată să se desprindă de propriile capricii.

În același timp, Edward avea o slăbiciune pentru autoritate puternică, ceea ce explică simpatia lui pentru Germania nazistă. Nu era neapărat un ideolog, ci mai degrabă un om atras de ordinea aparentă, de disciplina afișată și de ideea unei Europe reorganizate. Morton îl descrie ca pe cineva ușor de influențat, vulnerabil la flatare și incapabil să înțeleagă pe deplin implicațiile politice ale propriilor gesturi.

Pe plan personal, Edward era sensibil, romantic și vulnerabil, dar și egoist, uneori chiar crud în relațiile cu familia sa. A pus propriile dorințe deasupra responsabilităților istorice, iar acest lucru a lăsat urme adânci în monarhie. După abdicare, a continuat să trăiască într-o combinație de nostalgie, resentiment și autoiluzionare, convins că a fost nedreptățit și neînțeles.

În esență, Morton îl prezintă ca pe un om care ar fi fost un excelent star de cinema, dar un rege nepotrivit. Un om fascinant, dar periculos prin lipsa lui de maturitate. Un lider care a preferat iubirea în locul datoriei, dar care nu a înțeles niciodată pe deplin prețul acestei alegeri.

O carte foarte interesantă care îl pune pe duce într-o lumină cu totul schimbată față de ceea ce știam și față de percepția contemporană asupra ducelui romantic. Stilul lui Andrew Morton este unul amuzant, ușor ironic pe alocuri, și reușeste să facă o caracterizare realistă a Ducelui si a casei de Windsor.

Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐

Lectură plăcută!