Emilia Toma este autoarea cărții „Terapie pe salteaua de pilates” și este prozatoare și sociolog de profesie. A terminat studiile la Universitatea din București unde a obținut un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate. A cochetat cu jurnalismul la începutul carierei, în calitate de redactor, iar în prezent îmbină sociologia cu psihologia. O pasiune din timpul facultății, a ajutat-o în demersul ei ca autoare publicată, ea incluzând teme ca abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung in cartea care este planificata sa apara in vara acestui an la editura Tritonic.
C. Bună, Emilia! Mă bucur că ți-ai putut rupe din timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări. Înainte de a vorbi un pic despre literatură și despre cartea ta, vorbește-mi un pic despre tine și despre hobby-urile tale.
E. Eu cred că o să îmi caut un hobby nou, pentru că deja încep să devin plictisitoare tot răspunzând că cititul. Citit în sus, citit în jos, îți plictisesc cititorii de la prima propoziție 😊, dar pe cuvântul meu că este pasiunea cea mai longevivă, restul fiind pofte de moment cărora după ce le-am stabilit vârful pe care ulterior l-am cucerit, au devenit numai chestiuni de disciplină.
Exemplul cel mai concret este fitnessul. Vârful setat de mine a fost să ajung să fac bani din asta, adică să pot abandona jobul de birou. Cucerit. Întors la birou 😊. Totul a început ca un hobby, dar unul din ăla bazat pe dopamină, nu pe hormonii statorniciei. Acum mă duc la sală de rușinea mea, nici vorba de pasiune, n-a mai rămas nimic în afară de multe cunoștințe și conștientizarea necesității.
C. Ce înseamnă pentru tine lectura? Cum ai început să citești și să fii pasionată de asta?
E. Este momentul meu de relaxare. Cred că de asta nu trece zi fără să citesc. Dacă am o zi plină și grea, cele câteva pagini pe care apuc să le citesc sunt momentul meu de respiro. Dacă am o zi liberă, cele câteva ore citite sunt modul cel mai plăcut de a-mi petrece timpul.
Citesc de când am învățat și am fost puțintel precoce, pentru că în clasa I, când se presupunea că învățăm alfabetul, eu citeam deja cuvinte întregi și
învățătoarea exploata asta cu acei copii trecuți de nivelul alfabetului în pauze când ne punea să citim la ea la catedră.
Nu am să uit niciodată că prima mea carte adevărată a fost “Singur pe lume” de Hector Malot, cu ea simt că am făcut așa o trecere de la cărticele de dimensiunea broșurilor, la cărți “groase”.
C. Anul trecut ai publicat prima ta carte, “Terapie pe salteaua de pilates”. Cum ai simțit această trecere de la simplu cititor și promotor al literaturii la autor publicat? Ce s-a schimbat în viața ta?
E. În spatele primei cărți a stat un copilăresc “să văd dacă pot”. Aveam dorința, aveam ideile – poveștile din ea, aveam plăcerea de a scrie și conștiința că mă pricep să fac asta – pe tiparul tipic de elev care scrie cele mai frumoase compuneri și pe care îl iubesc profele de română în toți anii de școală. Altfel spus, aveam toate instrumentele, trebuia numai să pun mâna. Deși a fost un experiment, cred că reacțiile pozitive m-au făcut să țin la el mai mult decât la o joacă.
Dorința mea era să scriu un roman, nu o culegere de proze scurte cu înclinație spre nonficțiune, dar mi-a fost teamă că nu o să reușesc, că o să se rupă firul pe undeva. Așa că am purces fără așteptări la scrierea “Terapiei pe salteaua de pilates” și pentru că procesul a decurs atât de frumos, am hotărât să îi dau înainte și așa am reușit să îmi duc la bun sfârșit planul unei cărți la care visez de vreo 4 ani.
Din ce povestesc până aici, nu prea există o trecere, e un alt fir narativ. Una e să citești, alta e să scrii. Nu părăsești cititul pentru scris. Singura problemă cu cele două poate fi că atunci când te pui pe scris ai mai puțin timp pentru citit și invers. Altfel, eu tot un cititor înrăit am rămas, ba chiar uneori îmi doresc să ies puțin din papucii de cititor, pentru a nu mai fi atât de critică cu treaba pe care o fac în calitate de autor. Și nu mă refer la scris, pentru că îmi place mult ce scriu.
Un exemplu este comportamentul de promovare – mi-e rușine să mă promovez pe pagina mea, pentru că în calitate de cititor mi se pare în neregulă ca un autor să se promoveze singur. Simt ca n-are cine altcineva s-o facă, dar noroc cu prietenii care îmi spun să îmi revin și să postez liniștită că nu e chiar cum o văd eu. Un alt exemplu este că am pretenții cu privire la editură. Nu pot lăsa să public “oriune”. Astea sunt hachițe de cititor de care un autor ar trebui să se scuture puțin, pentru că la început e greu și cu atâtea pretenții poți să rămâi cu manuscrisul așteptând mult și bine.
Eu sunt mai perseverentă și nu m-am lăsat până nu am găsit o editură pe care o îndrăgesc încă din facultate, mulți dintre profesorii mei de atunci publicând cărțile acolo și care îmi face o mare onoare crezând în mine și primindu-mă printre autorii minunați pe care îi publică. Dar treaba nu merge întotdeauna așa.
C. Ai ajuns, așadar, la a doua carte. Ce e diferit față de prima? Te-au influențat experiențele proprii în scrierea celor două cărți?
E. Chiar asta e diferit în primul rând. Într-o carte m-au influențat experiențele proprii, în cealaltă nu. În scrierea “Terapiei pe salteaua de pilates” este multă experiență personală, în primul rând pentru că prin ea am ajuns la câteva dintre fetele despre care am scris. Chiar dacă acolo sunt poveștile altor femei, sunt vreo două capitole din care strig 😊
Cât privește a doua carte, acolo este un roman, deci 100% ficțiune literară, mult visatul meu roman pe care nu am avut curaj să-l scriu din prima. Aveam în plan să fie dur și foarte dur, trist, voiam să dea cu tine de pământ și cu toate că au trecut vreo 3 ani de la gândul inițial până la momentul în care m-am apucat de scris serios, sper că am reușit să fac ce îmi propusesem mai demult.
Nevoia mea de “Terapie pe salteaua de pilates” a avut oarecum legătură cu acest roman. Aveam nevoie de un suport – protagonistul meu întruchipează cam toate dramele descrise în prima carte și cumva fără să o fi publicat pe prima aș fi fost mai reținută să public direct. Cred că mă gândeam că am nevoie de o introducere, să afle lumea puțin despre interesele mele, să nu apar direct cu un astfel de personaj să-mi răvășească cititorii fără preaviz 😊.
Oricum, chiar dacă romanul în curs de apariție nu este bazat pe propriile experiențe, poate fi decriptat prin ce am citit eu în ultimii ani, de când am început să fiu foarte pasionată de psihologie. Pot să spun că este un text foarte documentat din punctul ăsta de vedere, cu toate că documentarea s-a întâmplat natural, citind multă nonficțiune.
Am pretenția să afirm că dacă un psiholog mi-ar citi cartea ar confirma că nu conține bazaconii – îmi place mult realismul, până și descrierea unui traseu prin parc țin musai să fie întocmai ca în realitate. Așadar nu îmi permit să dau greș cu privire la parcursul traumelor și al moștenirilor traumatice în viața personajelor pe care le creez.
C. Ai întâmpinat probleme în procesul creativ de scriere? Cât de ușor îți este să scrii?
E. În cazul primei cărți nu pera am întâmpinat probleme, pentru că toate poveștile alea existau deja, le-am dat numai un context, am schimbat nișe nume, iar acolo unde nu am auzit povestea de la oamenii din jurul meu am compus pe marginea unor situații reale pe care le întâlnim la tot pasul.
În schimb, în cazul romanului psihologic am ajuns la un moment dat la un sentiment de suprasaturație. A coincis și cu momentul în care am hotărât că ăsta e, cam atât cu povestea asta. Cumva, a mers totul bine până când… l-am terminat. După care nu am mai vrut să aud de el vreo lună. E drept că între timp a suferit diferite modificări, dar povestea a rămas aceeași.
Dacă în general pot spune că îmi este ușor să scriu – adică pot scrie într-un termen limită și număr dat de caractere, pot scrie pe diferite teme la comandă, pot scrie în orice moment al zilei, în orice loc –, în cazul acestui roman am zăbovit destul de mult, am învârtit frazele pe toate părțile, m-am implicat sufletește atât de mult încât am investit mai mult timp de creație decât îmi trebuie în alte situații.
C. Ai întâmpinat probleme în publicarea cărților tale? Ce le-ai spune celor care au de gând să pornească pe acest drum?
E. În cazul “Terapiei pe salteaua de pilates” nu am întâmpinat probleme, datorită încăpățânării mele de a publica, ceea ce înseamnă că nu am așteptat pera mult să mă ignore editurile că am și apelat la o editură cu regim de tipografie. Altfel, cu siguranță aș fi așteptat mult și bine.
Ce spun celor care vor să publice?
Să se înarmeze cu răbdare, pentru că editurile efectiv nu răspund. Cele care răspund te vor întreba numărul de pagini și vor reveni cu o cotație de preț (din experiență vă spun că una foarte obraznică, de 5 ori mai obraznică decât costul de tipărire oferit de o tipografie de bun simț cu pălărie de editură). Deci să aștepte.
Le-aș mai spune să nu scrie până nu simt că au citit suficient de multe cărți de calitate, iar când spun suficient de multe mă refer la minimum 10 de ani de citit constant. Asta ca să fiu indulgentă. Nu ai cum să pui mâna pe pix sau pe tastatură până când nu citești enorm. Să îmi spună mie cine face așa să mă asigur că nu îi cumpăr cărțile. Le mai spun să scrie direct cu diacritice, pentru că e timp pierdut să le pui după, te obișnuiești în 10 minute să scrii direct cu ele.
Să scrie corect sau să dea manuscrisul la corectat, dar mai bine ar fi să scrie corect 😊 Să insiste. Și un secret valoros la care să apeleze abia după ce respectă toți pașii menționați anterior – să caute oamenii din spatele editurilor pe care le iubesc și să le scrie personal (și corect și politicos).
C. În ce gen se încadrează cărțile tale? Tu obișnuiești să citești acest gen literar?
E. Aș spune genuri, pentru că un au nicio legătură una cu alta. Prima ar fi o proză scurtă cu puternice valențe nonfictive – parcă un aș numi-o nonficțiune pură, pentru că are o doză mare de poveste, de imaginație, cazurile reale sunt mai puține decât celelalte, chiar dacă știu că toate se găsesc în realitate.
M-a inspirat ca stil Esther Perel care da, scrie nonficțiune, dar nu se compară deloc, pentru că ea scrie pe baza clienților ei reali și le despică poveștile în patru având expertiză psihoterapeutică, pe când eu doar schițez în mare câte o poveste a unor cliente la pilates ale căror povești sunt atât reale cât și imaginate și care doar lasă loc de gândire, de întrebări, nu dau răspunsuri, nu educă, nu oferă soluții la probleme (dar le pot sugera).
A doua carte, în schimb, este un roman psihologic – atenție, NU thriller, să nu creez așteptări – scris din perspectiva unui bărbat în stil autobiografic – arată ca o carte de memorii, persoana I, povestea unei vieți întinse pe 45 de ani, începând cu primii ani de viață până la momentul narării.
Personajul se va focusa pe câteva momente cheie ale vieții lui, deci nu vă imaginați să îl urmăriți an cu an și mai au loc câteva salturi în timp, dar ce vreau să urmăresc este o evoluție în timp a acestui personaj destul de controversat. Abia aștept discuții despre el. Obișnuiesc să citesc din ambele genuri, cu siguranță. Scriu ceea ce aș citi.
C. Ai în plan o altă carte sau o eventuală continuare a cărții?
E. Da, îmi doresc mult de tot să dau voce și protagonistei feminine din carte – a uneia dintre ele că în total sunt 4, dar e acolo în carte o domnișoară controversată la rândul ei pe care aș vrea să o dezvolt. Ea apare numai prin ochii protagonistului și prin intermediul anumitor emailuri pe care i le trimite, dar nu prea știm cât adevăr e în mailurile alea care sună mai mult a “scriu ce vrea să vadă”.
De anul trecut am început să schițez câte ceva, dar de data asta mi se pare mult mai greu, de câteva luni bune am mare blocaj pe cartea aia, fie pentru că așteptam să definitivez cu asta cum trebuie, fie pentru că o să am o sarcină cam dificilă cu domnișoara… E complicățică și nu o prea înțeleg. Deși nu empatizez prea mult cu personajul masculin, pe el îl înțeleg mult mai bine decât pe duduia care l-a zăpăcit 😊
C. Ai un citat preferat din carte?
E. Am citit-o de aproximativ 7 ori dacă nu mai multe, dar nu îmi vine nimic spontan. Dar am niște capitole preferate și am selectat din unul dintre ele.
Moartea ei a venit în momentul nepotrivit pentru mine, a venit înainte să fi apucat să ne ascultăm pe bune măcar o dată. A murit fără să îmi dea ocazia să o fac să fie mândră de mine, fără să îmi dea ocazia să înțeleg de ce era așa. Nu știu ce m-a învățat în afară de faptul că nu voi dori să am niciodată lângă mine o femeie ca ea.
C. Dar un citat preferat din literatură?
E.
P.S. dacă ajunge ț p acolo săi puneț o floare pe mormânt lu Algernon în curtea din spatele casi. ☹
- “Flori pentru Algernon” – Daniel Keys
C. Care sunt autorii tăi preferați și de ce i-ai ales pe ei?
E. Eu începând din facultate am citit mulți ani numai nonficțiune și abia de vreun an și ceva am reînceput să citesc ficțiune. Deci nu mai pot spune Milan Kundera ca acum 15 ani, deși în liceu i-am citit toate cărțile traduse până atunci. Deci un autor de la care am citit mai mult de o carte (recent) ar fi Viktor Frankl. El din categoria psihologie.
În ceea ce privește ficțiunea, mi-e greu să spun, am un top 3 cărți preferate și fiecare e scrisă de alt autor, 2 dintre ei neavând publicat decât un singur roman – „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” (Ocean Vuong) și „O viață măruntă” (Hanya Yanagihara). A treia este „Mizerabilii” de Victor Hugo (dar e citită prin anul întâi de facultate, deci nu se știe cum ar fi la recitire).
C. Crezi că ți-au influențat modul în care ai conceput romanul?
E. “O viață măruntă” a ajuns în topul preferințelor mele prin duritatea subiectului, nu seamănă deloc cele două cărți, dar romanul respectiv m-a
făcut să am curaj să scriu pe un subiect dur. Deci singura asemănare este trauma care împânzește acțiunea celor două cărți. “Pe pământ suntem strălucitori o clipă” e citită după ce am scris cartea, însă tot pentru traumele și violența din ea mi-a plăcut atât de mult. Iar “Mizerabilii” e roman clasic, departe de a mă fi influențat.
Cred că ce mă influențează în perioada asta este ceea ce vreau să citesc. Scriu ce aș citi. Dacă am etapa asta în care lasând nonficțiunea la o parte aleg des cărți de ficțiune în care pot pune în aplicare ce am învățat din psihologie, tot despre asta vreau și să scriu. Și, de ce să un recunosc, partea de traumă mă atrage cel mai mult. Ca să rămână cu mine mult timp o carte are nevoie să mă zdruncine, să mă revolte, să aibă un final nefericit sau misterios care nu te duce nicăieri, care te face să te gândești la ce va urma fără să îți dea indicii.
C. Ca și autor debutant, crezi că românii citesc sau nu?
E. Da, eu cred că citesc. Ori mă învârt eu în mediul ăsta virtual plin de cititori și cred asta din bula mea, dar în jurul meu chiar pare să se citească mult.
C. Îți mulțumim pentru toate răspunsurile și îți dorim mult succes!
E. Mulțumesc pentru timpul și multul spațiu acordat, cred că ar fi cazul să mai tăiem pe ici pe colo 😊
"Terapie pe salteaua de pilates" are două coperți, în funcție de preferințele voastre, și poate fi comandată de pe Libris sau de pe Cărturești. Pe Emilia o puteți găși și pe Instagram.
