Cândva scriitoare aspirantă, Olga a renunțat la ambițiile ei literare, dedicându-se căsniciei și creșterii copiilor. Când e părăsită de soțul ei, Mario, se refugiază în propria nefericire și descrie zilele care au urmat plecării lui ca pe un iad personal. Are treizeci și opt de ani, doi copii și un caine-lup de care trebuie să aibă grijă în continuare, deși i se pare că viața s-a sfărșit. Treptat, Olga se desprinde dureros de realitate, făcând o obsesie din a întelege de ce soțul ei a încetat s-o iubească și a lasat-o în urmă pentru o femeie mult mai tânără, după cincisprezece ani de căsnicie.
Furia, rătăcirea, dezorientarea, sentimentul de gol, senzația de sfărtecare a familiei și abandonul de sine pun stăpânire pe eroina Elenei Ferrante, care, încetul cu încetul, simte că pierde contactul cu viața reală. În plus, e bântuită de o amintire din copilarie care o aduce în pragul nebuniei - amintirea unei femei care, după ce a fost părăsită de soț, a hotărât să-și pună capat zilelor.
„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească.”
"Zilele abandonului" este prima carte pe care o citesc de la Elena Ferrante. Am mai avut o tentativă acum ceva vreme cu "Prietena mea genială", dar stilul nu m-a prins așa că am zis că voi reveni asupra tetralogiei pentru că sunt tare curioasă de ce atâta zarvă asupra ei.
Revenind la "Zilele abandonului", îmi mențin părerea cum că stilul autoarei nu mă atrage deloc. Nu spun asta din cauza limbajului folosit, pentru că mi s-a părut un limbaj autentic, mai ales din partea italienilor, m-aș fi mirat chiar să nu folosească unele expresii vulgare. Spun asta pentru atmosfera creată de-a lungul romanului.
Mi s-a părut o lectură fără logică chiar dacă știu de ce autoarea a ales să scrie așa, creând o tensiune și o apăsare specifică suferinței. Și totuși... nu am putut să mă conectez de loc cu ce a vrut să spună. Am avut momente în care am recitit fragmentele de câteva ori ca să pot întelege, măcar parțial, ce a vrut autoarea să spună.
”Nu știm nimic despre oameni, nici măcar despre aceia cu care împărțim totul.”
"Zilele abandonului" de Elena Ferrante este un roman al cunoașterii.
Olga este abandonată de soțul ei, după 15 ani de căsătorie și cu doi copii. Este lăsată să se ocupe de toate responsabilitățile case, cât și de copii. Aceasta trece prin toate stările posibile, își schimbă modul de a se comporta și de a vorbi, ia decizii pripite și parcă trăiește într-o bulă, fără vreo legătură cu realitatea. Trece extrem de rapid de la o stare la alta, de la obsesie la disperare, de la fericire la tristețe, și niciodată nu știm ce va aduce următorul moment. Deseori, speranța se destramă, iar mintea o urmează. Aproape toată identitatea Olgăi este legată de căsătoria ei cu Mario și de rolul ei de mamă - sau cel puțin așa crede ea.
Cunoaștem cu toții astfel de femei precum Olga, care s-au dăruit soților sau iubiților lor în întregime, care și-au dat propriul corp, inimă și minte, fără a se asigura că au o plasă de salvare în cazul în care totul se va destrăma. Pentru scăpa de această stare, pentru a reînvăța ce este viața, și pentru a redenumi lucrurile și a defini din nou ceea ce contează cu adevărat trebuie să se reconstruiască piesă cu piesă, ca un lego uman.
Așa cum am spus mai sus, nu a fost o carte care să mă dea pe spate, stilul mi s-a părut ciudat și nu m-am putut conecta cu lectura. Totuși, o să îi mai dau o șansă autoarei - nu știu cât de curând - cu Tetralogia Napoletană. Poate, poate, acum voi percepe altfel lectura, la ceva ani după prima lectură.
Vă las mai jos trailerul filmului italian, care - după părerea mea - este mai mișto :). Romanul original ─ I giorni dell’abbandono ─ i-a avut în rolurile principale pe Margherita Buy, Luca Zingaretti și Goran Bregovic.
Nota mea: 4 ⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
