Când locuitorii insulei scoțieie St Kilda cer să fie evacuați de pe insula izolată, în vara anului 1930, în căutarea unei vieți mai bune pe continent, mai degrabă decât a existenței zgâriete pe muntele lor în mare, nu bănuiesc că viața le va fi schimbată pentru totdeauna.
Pentru Effie Gillies, o adolescentă de doar 19 ani, este o plecare dulce-amăruie. Este cea mai bună alpinistă de pe insulă, la fel de pricepută și curajoasă ca oricare dintre bărbați. Totuși, cunoștințele extinse ale lui Effie despre viața păsărilor locale o determină să preia funcție de curator al colecției ornitologice a Ducelui de Dumfries - și să revină în brațele fiului și moștenitorul lordului Dumfries, Sholto.
În ultima ei vară pe St Kilda, Effie fusese ghidul lui Sholto, iar atracția lor părea irezistibilă, dar, în societatea politicoasă plină de farmec din Ayrshire, este clar că cei doi fac parte din lumi diametral opuse. Când un cadavru este descoperit pe insula abandonată, la scurt timp după evacuare, izbucnește un scandal monstru, iar Scotland Yard pornește în căutarea criminalului.
Sunt fană a cărților lui Karen Swan, bucurându-mă mereu de proza fluidă plină de propoziții descriptive care permit cititorilor să se cufunde cu adevărat în decor, precum și în poveste. De data aceasta, locul este St. Kilda, o insulă izolată aparținând Scoției, în anii 1930: Povestea începe cu puțin înainte de momentul evacuării locuitorilor de pe insulă, a cărui populație mică, doar câteva zeci de persoane, se luptă pentru supraviețuire într-o manieră veche de secole, izolată de multe dintre facilitățile moderne.
Cartea spune povestea prin ochii lui Effie Gillies, un adolescentă frumoasă dar sălbatică, a cărei putere și voință captează atenția lordului Sholto. Lordul, împreună cu tatăl său, contele de Dumfries, vizitează insula pentru a se relaxa, chiar înainte de evacuare. Ea devine ghidul lor, cunoștințele și înțelegerea ei despre păsări captând atenția și admirația contelui. Fiul său, însă, este cel care o găsește mai mult decât o sursă de informații, iar atenția lui devine irezistibilă pentru Effie. Cei doi sunt se îndrăgostesc, dar circumstanțele îi obligă să se despartă.
Se reîntâlnesc câteva luni mai târziu, când Effie accepta oferta de lucru a contelui de Dumfries. Acum, Effie are oportunitatea să îl vadă pe Sholto și în societatea din care face parte. Diferențele de statut sunt acum cum atât mai evidente, iar povestea lor pare imposibilă, încă dinainte de a începe cu adevărat.
Romanul este primul dintr-o trilogie, ceva nou pentru Karen Swan.
La fel ca în romanele ei anterioare, decorul este minunat, creat și povestit cu atât de multe detalii, încât nu există nicio îndoială cu privire la cercetarea meticuloasă pe care autoarea a efectuat-o. Și perioada de timp sună adevărată, precizia aparent perfectă. Unul dintre motivele pentru care sunt atrasă de romanele ei este atenția pe care o are față de detalii.
Romanele anterioare ale lui Swan sunt în mare parte contemporane în care introduce cu atenție o altă poveste ce-și are începutul în trecut. "The Last Summer" este o abatere, fiind în întregime ficțiune istorică, dar mi-a plăcut la fel de mult. Am citit mai multe dintre romanele anterioare ale autoarei și iubesc felul în care combină romantismul și puțin mister cu un puternic simț al locului.
Și atunci de ce doar patru stele?! Pentru că povestea nu a fost constantă. Mi s-a părut că a fost un pic lălăită în prima parte, înainte de relocare, și mult prea grăbită în cea de-a doua parte. Ca să nu mai spun că romanul s-a terminat cu un mare cliffhanger, in așteptarea volumului doi. Oricum ar fi, am savurat lectura și abia astept următoarele ei romane.
Cartea a fost inspirată din fapte reale.
29 august 1930 a fost ultima zi în care insula St Kilda, dupa mai mult de 4.000 de ani, a avut o populație permanentă. Evacuarea a avut loc la trei luni după ce insularii rămași au solicitat guvernului ajutor pentru a părăsi insula, care se află la puțin peste 40 de mile vest de Benbecula.
Conform documentelor deținute de National Records of Scotland (NRS), la începutul anului 1930, comunitatea St Kilda era într-o stare precară. Viitorul părea sumbru. Populația a scăzut de la 90 de rezidenți, în 1764, la doar două familii, care aveau doar doi copii, în 1930. Mulți insulari au simțit că nu pot continua viața pe St Kilda după iarna grea din 1929-1930, iar sănătatea locuitorilor insulei era de multă vreme o preocupare din cauza izolării insulei.
Traversarea din Village Bay a durat 12 ore, cu 28 de rezidenți care au ajuns la țărm la Lochaline, în peninsula Morvern, în timp ce alții s-au îndreptat spre Oban și mai departe spre Inverness, Portree și Stromeferry. Pentru locuitorii insulei a fost nevoie de o perioadă de adaptare. Mulți au văzut un copac sau o mașină cu motor pentru prima dată. Ei au continuat să lucreze în silvicultură cu insularii, impresionând prin abilitățile lor.
Insularii locuiau în case înșirate de-a lungul unei „străzi principale”, cu loturi de pământ și teren comun de fiecare parte. În 1861, proprietarul - Sir Reginald MacLeod of MacLeod - a înlocuit „casele negre” tradiționale, cu acoperiș de paie, cu 16 căsuțe cu un singur etaj, cu coșuri și acoperișuri din ardezie, în încercarea de a oprii locuitorii să plece.
Astăzi, St Kilda găzduiește o mică bază a Ministerului Apărării și personal de la National Trust for Scotland (NTS), care deține insula, și diverse grupuri de studiu și de lucru.
Nota mea: 4 ⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
