Recenzie | „The Glassmaker” de Tracy Chevalier

„The Glassmaker” de Tracy Chevalier este o meditație profundă asupra timpului, meșteșugului și feminității, acțiunea desfășurându-se pe insula Murano, celebră pentru arta sticlei. Romanul urmărește viața Orsolei Rosso, o tânără care învață să creeze mărgele de sticlă într-o lume dominată de bărbați, unde femeile sunt tolerate, dar doar acolo unde nu influentează meșteșugul, acolo unde bărbații consideră că femeile nu pot strica nimic.

Murano, cu canalele sale, cu atelierele de sticlă și cu mirosul de sare și foc, devine un personaj în sine. Orașul se schimbă, se degradează, devine mai turistic, dar rămâne un spațiu sacru al meșteșugului sticlei. În acest decor, Orsola și celelalte femei din familia Rosso transmit, din generație în generație, nu doar tehnica, ci și o formă de rezistență tăcută. Ele nu sunt eroine în sensul clasic, ci păstrătoare ale unei arte care cere răbdare și precizie.

Beads fill the spaces between things... They are inconsequential, and women can make them because of that.

Romanul este poetic, vizual și emoțional. Scenele sunt pictate cu intensitate, iar limbajul evocă textura sticlei – când netedă, când tăioasă, când translucidă. În centrul poveștii stă ideea că ceea ce este considerat „mic” sau „feminin” poate avea o forță transformatoare. Mărgelele nu sunt doar ornamente, ci noduri de memorie, de durere și de speranță.

Arta sticlei este un meșteșug ancestral care s-a născut în Murano, o insulă lagunară de lângă Veneția, fiind o formă de identitate culturală, transmisă din generație în generație. Sticlarii muranezi nu doar că produceau obiecte decorative, ci modelau transparența în forme care păreau imposibile – flori, animale, vase, mărgele – toate dintr-un material fragil și capricios.

Nature was continuing its march, indifferent to human suffering... humans too continued their march, eating and sleeping and making and loving, whatever the circumstances.

Procesul începe cu topirea nisipului de siliciu la temperaturi de peste 1000°C. Din această pastă incandescentă, artizanul extrage cu o țeavă metalică o bulă de sticlă pe care o suflă, o rotește, o modelează cu clești și forme speciale. Fiecare mișcare trebuie să fie precisă, pentru că sticla se răcește rapid și devine casantă. Uneori, se adaugă pigmenți metalici pentru culoare, sau se încorporează foiță de aur și argint pentru efecte spectaculoase.

În Murano, femeile nu aveau voie să lucreze în atelierele mari, dar au găsit o cale de exprimare în mărgelele de sticlă – mici, colorate, aparent neînsemnate, dar purtătoare de poveste. Aceste mărgele erau folosite în bijuterii, în ritualuri religioase, în schimburi comerciale. Femeile le modelau acasă, cu unelte simple, dar cu o măiestrie care rivaliza cu cea a bărbaților din fabrici.

My beads have gone everywhere—even to Africa. But I have gone nowhere. I want to go somewhere.

Meșteșugul sticlei nu înseamnă doar tehnică, ci și o formă de meditație. Artizanul trebuie să fie prezent, să simtă temperatura, fluiditatea, rezistența materialului. Este o artă a răbdării și a acceptării imperfecțiunii. Fiecare bucată de sticlă poartă urme ale mâinii care a creat-o – o asimetrie, o bulă de aer, o variație de culoare – toate devin semnele autenticității.

În „The Glassmaker” de Tracy Chevalier, povestea se întinde pe parcursul a cinci secole, iar personajele principale – în special Orsola Rosso – trăiesc o viață extinsă, aproape atemporală, traversând epoci istorice fără să îmbătrânească în mod obișnuit. Deși nu este vorba de generații distincte în sens genealogic clasic, romanul urmărește mari perioade istorice în care Orsola și familia ei sunt prezente.

You never recover from losing someone; you just learn to accommodate the hole it makes in you.

Orsola Rosso iubește în mai multe feluri. Iubește meșteșugul, cu o pasiune care o definește și o ține vie peste secole. Iubește familia, chiar și atunci când legăturile se destramă sau se transformă. Iubește bărbați, dar relațiile ei sunt adesea marcate de distanță, de neîmplinire, de alegerea creației în locul consumului pasional. Iubirea ei nu este despre posesie, ci despre continuitate – despre a lăsa ceva în urmă, despre a păstra vie o amintire, o tradiție, o formă.

Există și iubire pierdută, iubire care nu se poate consuma, iubire care se transformă în dor. Nu e vorba de o despărțire dramatică, ci de acea formă de iubire care nu se poate consuma, care rămâne suspendată între dorință și tăcere și care va rezista timpului și spațiului.

Love is like glass—beautiful, fragile, and shaped by fire.

În loc să schimbe generațiile, Chevalier păstrează personajele principale ca martori ai istoriei, ceea ce conferă romanului o atmosferă de realism magic. Orsola nu este doar o femeie, ci o punte vie între epoci, iar mărgelele pe care le creează devin simboluri ale memoriei, ale rezistenței și ale feminității care transcende timpul.

Chevalier nu construiește o cronologie clasică, ci o spirală narativă în care personajele îmbătrânesc lent, traversând epoci istorice majore – de la ciuma venețiană la războaiele mondiale și până la pandemia de COVID-19. Această alegere stilistică transformă romanul într-o reflecție asupra fragilității și rezilienței, exact ca sticla pe care o modelează Orsola. Timpul nu este o linie, ci o substanță topită, maleabilă, care se întinde și se contractă în funcție de emoție, pierdere și creație.

Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐

Lectură plăcută!