• Cristina-Maria Mihai-Marin

Recenzie | "Obeliscul negru" de Erich Maria Remarque

Suntem în primăvara anului 1923, când Germania încearcă să-și revină după Primul Război Mondial. Inflația crește, iar marca germană se devalorizează și ajunge să fie folosită drept hârtie de tapet în odăile celor disperați, ca un accesoriu al indiferenței. Tânărul Ludwig Bodmer, angajat al firmei de monumente funerare Heinrich Kroll & Fiii, face cunoștință cu mica societate boemă care-l ajută să-și uite măcar pentru o noapte, două îndoielile.


Cu toată degradarea economică ce apasă viața locuitorilor, șarmul și eleganța anilor 1920 supraviețuiesc și schițează o mică pânză a existenței vag amprentate de un lux vetust în hotelul Walhalla, în clubul de noapte Rote Mühle și la bodega Blume.


Ludwig, a cărui tinerețe a fost furată de război, e frământat de întrebări legate de viața în mijlocul acestui haos. Așa ajunge să o întâlnească pe Isabelle, tânăra tulburată alături de care speră că va găsi iubirea, salvarea atât de căutată, dar și sensul atrocităților unui război pe care lumea, încercând să subziste, deja începe să le uite.



"The war which almost every soldier hated in 1918 has slowly become, for those who survived intact, the great adventure of their lives. They came back to the everyday life that had seemed a paradise to them when they lay in the trenches and cursed the war. Now it has become commonplace again, filled with cares and vexations, and at the same time the war has gradually risen on the horizon—far off, survived, and for that very reason, without their intention and almost without their cooperation, changed, transfigured, falsified. Mass murder has become an adventure from which they have escaped. The despair is forgotten, the misery glorified, and death, which did not strike them, has become what it is most of the time to the living—something abstract and no longer real. It only gains reality when it strikes close by or reaches out and seizes you."

Amplasat într-un mic oraș german, romanul înfățișează o perioadă de hiperinflație, deziluzie, suferință postbelică și ascensiune a naționalismului prin ochii lui Ludwig, un veteran naiv de după război care încearcă să-și găsească locul într-o lume lacomă și insensibilă. Mai mult filozofic decât descriptiv, Remarque denunță din nou războiul și condamnă teroarea, brutalitatea și lipsa de sens.


Războiul este groaznic. Avem numeroase romane, atât ficțiune, cât și non-ficțiune, pe acest subiect, așa că știm cum afectează oamenii, cum le trezește cele mai animalice trăsături și cum distruge compasiunea, dragostea și emoțiile.


Totuși cum rămâne cu perioada dintre cele două războaie? Cum și-au revenit Germania și oamenii săi după înfrângerea dezastruoasă și ce gânduri au dus la un alt război și mai dezastruos? Nu au suferit nemții suficient? Nu și-au învățat ei lecția din Primul Război Mondial sau au crezut că noua mișcare naționalistă va restabili gloria stinsă a Germaniei?


“If things went according to death notices, man would be absolutely perfect. There you find only first-class fathers, immaculate husbands, model children, unselfish and self-sacrificing mothers, grandparents mourned by all, businessmen in contrast with whom Francis of Assisi would seem an infinite egoist, generals dripping with kindness, humane prosecuting attorneys, almost holy munitions makers - in short, the earth seems to have been populated by a horde of wingless angels without one's having been aware of it.”

Remarque încearcă să ne dea un răspuns în "Obeliscul negru", unde nebunii, deziluzionații, oportuniștii, impostorii, naționaliștii, schilozii și naivii modelează bogăția personajelor și stărilor de spirit din Germania anilor 1920.


Ludwig, ca majoritatea bărbaților, este un veteran de după război care încearcă să-și găsească o altă ocupație și o altă viață. În mod ironic, destinul său l-a adus din nou aproape de moarte, lucrând ca asistent într-o mică firmă ce vinde monumente și plăci comemorative.


Apropierea de moarte îi permite lui Ludwig să analizeze oamenii. Cum altfel ai cunoaște adevăratul caracter al cuiva dacă nu-l vezi înfruntându-se și gestionând moartea. Unii plâng, alții devin deprimați, iar alții sărbătoresc. Remarque oferă un portret al populației germane din acea vreme.


“A woman who is desired by someone else, even a love-starved coffinmaker, immediately becomes more precious than before. Man, as it happens, lives by relative rather than absolute values.”

Oamenii primesc bani dimineața, care până după-amiaza nu costă absolut nimic. Sărăcia și disperarea sunt peste tot. Sinuciderea este uneori singura alegere. Veteranii de după război fără picioare, brațe și cu răni groaznice cerșesc pe străzi. Guvernul nu face nimic. Nimanui nu-i pasa. Este exact așa cum este. Unii dintre ei sunt dezamăgiți și dau vina pe război. Alții tânjesc după vechea disciplină militară, după măreția statului german, după prosperitate. Acești oameni sunt exact cei care se îndreaptă către mișcarea naționalistă, sperând că - în cele din urmă - aceasta va restabili stabilitatea și va aduce Germania înapoi.


Sunt și bărbații care prosperă. Oameni oportuniști fără suflet, care speculează cu acțiuni, bani și viețile oamenilor. Exploatează sistemul și devin rapid bogați. Mămâncă în cele mai la modă restaurante, sunt înconjurați de femei drăguțe, dar superficiale și sunt deasupra bietului stat german. Dar, ca tot ceea ce există în Germania postbelică, această putere este trecătoare. Într-o zi ești bogat, iar cealaltă ești falit. A fost greu să supraviețuiești războiului, dar uneori a fost mai greu să trăiești după război.


Remarque ne confruntă cu unele dintre cele mai urâte caracteristici umane. El ne arată că și fințele umane, chir dacă sunt primordialmente bune, viața nedreaptă și dificilă le poate transforma în fiare. Ei nu sunt de vina, ci sunt de înțeles. Uneori, totuși, este dificil să citiți și să acceptați nedreptatea, lipsa de sens și disperarea situației.


“It keeps bobbing back disconcertingly, and then you are confronted by irreconcilable contrast: the skies of childhood and the science of killing, lost youth and the cynicism of knowledge gained too young.”

Ludwig nu aparține acestei lumi. S-a născut într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un mediu greșit. Este sensibil, naiv și poetic, plin de compasiune și, în timpul liber, încearcă să-și păstreze sufletul. Este poet, profesor, muzician. Femeile sunt o mare parte din viața lui, dar, din păcate, îl lasă mereu la sfârșit. Lesne de înțeles. Ludwig nu poate supraviețui și câștiga într-o lume a puterii și lăcomiei. Se uită la lucruri și pune întrebări. Se îndoiește de religie, Dumnezeu, bani, putere, iubire sau sănătate mentală. El nu se conformează regulilor stabilite, are propria morală și încearcă să o apere. Totuși, femeile lui Ludwig caută bani și stabilitate. El le poate oferi doar romantism și tandrețe. Nu este suficient pentru mințile corupte din anii '20.


"Obeliscul negru" este un roman dificil. Greu de citit, greu de înțeles, greu de suportat. Trebuie să spun, totuși, din toată inima că este probabil una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. Erich Maria Remarque își creează propria lume filozofică și ne duce încet, fără a condamna sau fără a critica deschis. El ne dă doar faptele, prezintă conversațiile, descrie personajele. La sfârșit, totuși, ești copleșit de multe alte întrebări, fie că este vorba de dragoste, viață, război sau sănătate mentală.


Să încep să citesc Remarque a fost probabil una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat, o dată cu "Noapte la Lisabona". Știu că este momentul potrivit acum. Acum câțiva ani nu l-aș fi înțeles și nu l-aș fi apreciat la adevărata lu valoare. Este emoționant, sensibil, ușor nebun, plin de umor negru care încearcă să se adapteze la o lume în care aceste calități te vor face orice numai fericit nu.


Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐

Lectură plăcută!


Postări conexe

Afișează-le pe toate