Autoarea anonimă a acestui jurnal este o femeie de naționalitate germană care avea puțin peste 30 de ani în aprlie 1945, atunci când războiul este pe sfârșite, iar ea decide să scrie experiențele petrecute în opt săptămâni în Berlinul “eliberat” de Armata Roșie a lui Stalin, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Manuscrisul a fost publicat în Statele Unite, în engleză, în 1954. Autoarea a refuzat să publice sub adevăratul nume de frica repercursiunilor, asta până în anul 2003.
Kurt Wilhelm Marek (cunoscut sub pseudonimul C.W. Ceram), a fost jurnalist și scriitor berlinez renumit pentru lucrările sale despre istoria arheologiei. Se numără printre primii cititori ai manuscrisului jurnalului Anonimei, fiind și cel care ajutat-o pe aceasta cu publicarea romanului-jurnal.
Prima ediție în limba germană apare în 1959 și a fost primită cu răceală. La vremea respectivă, germanii nu trebuiau să se plângă în de neajunsuri sau să își spună ofurile căci nu era demn și decent. Nu puteau să descriere ororile prin care au trecut și nenorocirile pe care le-au îndurat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Mulți critici nu au văzut curajul autoarei în a publica un jurnal personal dintr-o perioadă tabu ci i-au reporoşat acesteia “o lipsă gravă de pudoare”.
Cartea m-a surprins. Am fost uimită de poveștile cu care s-au confruntat germanii în acea perioadă. Momente de oroare și neputință, orașe distruse, locuri dezolante aflate în ruine, dar oameni fericiți… marea lor majoritate 😊.
Nu voi spune că nu au existat printre cetățeni admiratori ai lui Hitler sau oameni care credeau cu adevărat în ceea ce susținea propaganda nazistă, dar au most și foarte mulți germani care nu au avut de ales.
Dar să revenim la carte…
Așa cum spuneam, romanul este, de fapt, jurnalul unei tinere nemțoaice ce se decide să țină o evidență a zilelor din Germania eliberată de ruși, din 20 aprilie până în 22 iunie 1945.
În adăpost, scrie pe apucate în jurnal. Cum era singura persoană din adăpost care vorbea limba lui Tolstoi, credea că asta va fi pentru ea un avantaj.
A fost, însă nu așa cum își dorea.
Totuși, nicio femeie nu era protejată: tânără, bătrână sau desfigurată, toate erau violate de ruși, ca răzbunare pentru ceea ce făcuseră nemții. Violul devine o experiență colectivă, un lucru obișnuit, ele învață să nu se mai opună, ca să nu fie și bătute.
Astăzi, jurnalul este considerat una dintre cele mai importante mărturii din cel de-Al Doilea Război Mondial. Modul onest șu uneori brutal de sincer, face ca acest roman să fie un document istoric valoros și authentic. Cartea are un ritm lent, după părerea mea. Deși este scrisă într-un mod foarte cursiv, fără exprimări pompoase, dar eu am citit-o foarte greu, poate din cauza a ceea ce citeam.
Cartea a fost ecranizată în anul 2008 și îi are în rolurile principale pe Nina Hoss și Evgeniy Sidikhin.
Nota mea: 4 ⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
