• Cristina-Maria Mihai-Marin

Recenzie | "În livadă, rândunicile" de Peter Hobbs

La poalele munţilor din nordul Pakistanului se află o frumoasă livadă. Rândunicile zboară printre rodiile grele, de un cărămiziu premonitoriu. Neglijaţi, pomii au început să se sălbăticească, iar fructele lor se strică pe ramuri. În depărtare, un tânăr fragil iese pe porţile închisorii.


Trupul său chinuit spune povestea a cincisprezece ani de brutalităţi şi persecuţii. Privind zborul rândunicilor, se prăbuşeşte în praful drumului. Când închide ochii, vede singura imagine care l-a ţinut în viaţă de-a lungul anilor grei de închisoare: aceea a unei fete care i-a dat puterea de a îndura toate lucrurile fără noimă prin care a trecut.



Am citit diverse recenzii care susțineau că este o lucrare modernă de geniu, cu o proză luxuriantă, lirică și care conține o poveste de dragoste care a rezistat vremii. Dar nu. „În livadă, rândunicile” folosește simplitatea pentru a spune povestea. Hobbs creează niște imagini puternice, dar nu pentru că el supradescrie peisajul prin cuvinte și metafore pline de emoție, nu se exprimă folosind cuvinte sau expresii deosebit de frumoase și nu trezește la viață simțurile cititorului prin adjective și adverbe. El spune doar o poveste folosind o formulare simplă și directă, astfel încât să putem înțelege cu ușurință sensul mai puternic care se află în spatele cuvintelor.


"Ura față de tatăl tău m-a chinuit ani în șir. Și, în confuzia mea, eram supărat, de asemenea, pe familia mea, pentru că nu mă căutau, și eram supărat și pe tine, că nu-l rugai pe tatăl tău să afle unde sunt. Nu credeam că era posibil ca tu să știi, și totuși să nu-l convingi să i se facă milă de mine. Acum înteleg, desigur, că și dacă ai fi știut, nu ai fi putut să faci nimic."

"Caut să fiu un om mai bun decât sunt."

Nici acest roman nu este o poveste de dragoste, așa cum i s-a făcut reclamă. Aceasta este o poveste despre închisoare și suferință. Aceasta nu este o poveste de dragoste, deoarece nu este vorba despre dragoste. Pe scurt, la începutul cărții, există o scurtă poveste de dragoste, dar nu este romantism in adevăratul sens al cuvântului. Cea mai mare parte a acestei povești este despre un bărbat, închis pentru 15 ani pe nedrept, supus unor abuzuri oribile și nesfârșite. Este IDEEA iubirii care îi permite să supraviețuiască și să îndure ororile captivității. Nu o iubește cu adevărat pe fata pe care a cunoscut-o cu toți acești ani în urmă, fata care probabil a uitat de el în momentul în care a fost arestat, dar trebuie să se agațe de acea IDEE a iubirii pentru a rămâne în viață.


"Vei citi aceste rânduri și vei crede că sentimentul pe care îl încerc a ajuns să fe o obsesie pentru mine? Sentimentul acesta, care odinioară a fost adevărat, dar care a ajuns să existe doar în inima mea? Iubirea trebuie să fie împărtășită, căci altfel e doar nebunie."

"Mi-e teamă că (...) am schimbat adevărul a ceea ce am avut noi, fără putință de a-l restaura. Că, luându-l în beznă, i-am permis să se altereze, că a devenit ceva ce aparține doar imaginației mele."

Aș compara această carte cu cea a lui Elie Wiesel, „Noaptea”. Tematic și stilistic sunt foarte asemănătoare. Povești foarte scurte, simpliste, care folosesc închisoarea și tortura pentru a se limita la condiția umană. Într-o perioadă scurtă de timp și spațiu, ambii autori sunt capabili să se concentreze asupra semnificației libertății, speranței, rezistenței, iubirii și a altor ideologii grele, fără a folosi o descriere străină pentru a înveli mesajul transmis. Nu este sentimental, nu este exagerat de emoționant, nu este nici măcar scriere poetică... dar este de impact.


"Dacă-mi întreb acum inima: te iubesc? atunci răspunsul țâșnește rapid, copleșitor și cert: da. O simt cu fiecare părticică din mine. Și mă încred în inima mea, căci nu am nimic altceva. (...) E posibil să iubești pe cineva atâta amar de vreme, în absența sa, și ca iubirea aceea să rămână neștirbită și sinceră?"

Ce nu mi-a plăcut la această carte a fost că m-a lăsat cu numeroase întrebări. Mi-aș fi dorit un epilog sau o continuare care să ne arate cum a continuat viața lui peste ani, dacă a reușit să depășească greutațile sau dacă, din contră, s-a afundat mai tare în problemele vieții. Ce s-a ales de familia lui? Ce s-a ales de ea, iubirea lui? De ce a fost abandonat de toți atâția ani? Pot înțelege că el a ales să scrie pentru a-și spune povestea și, poate, pentru a încheia acest capitol din viață lui și pentru a putea merge mai departe, un fel de terapie, dar oare ce s-a ales de el?


Per total, o recomand.


Nota mea: 4 ⭐⭐⭐⭐

Lectură plăcută!


Postări conexe

Afișează-le pe toate