"Auschwitz, ultima stație" este o relatare în care atrocitățile, suferința și degradarea fizică și morală se îmbină cu solidaritatea și încrederea, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire și speranță care luminează, fie și pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri. Scoțând la iveală ceea ce este mai rău, dar și ceea ce este mai bun în oameni, povestea lui Eddy de Wind este o lecție unică, un avertisment.
Când am început să citesc această amintire de la Auschwitz, nu mi-am dat seama că era scrisă la persoana a treia - Eddy de Wind a constatat că pur și simplu nu putea relata aceste experiențe dureroase și proaspete într-o narațiune la persoana întâi. În multe privințe, acest lucru a făcut cartea mai ușor de citit, deoarece a fost creată o distanță emoțională artificială între cititor și vocea narativă. Există, însă, anumite momente în care această distanță dispare, când cititorului i se amintește că autorul descrie un iad pe care l-a trăit personal.
De Wind avea o înțelegere profundă a ororii lagărelor de concentrare care au servit atât ca centre de exterminare, cât și ca lagăre de muncă forțată care au smuls până la capăt oamenii pe care căutau să-i distrugă: „Nu, Auschwitz a fost mai mult decât un chin în general. Cu fabricile și minele sale era o parte importantă din zona industrială a Sileziei Superioare și muncitorii ei erau mai ieftini decât oriunde în lume. Nu aveau nevoie de nicio plată și nu mâncau aproape nimic si încă mai existau destui evrei și oponenți politici în Europa pentru a reface cifrele.” Pare de neconceput să citesti despre o perioadă de muncă extraordinar de grea care aproape a dus la moartea lui De Wind, numită cu o oarecare ironie „o aventură”.
"Arbeit macht frei... Krematorium drei!"
În același timp, „după ani în lagăre de concentrare, chiar și cei mai buni dintre oameni își dezvoltă propriul „simț al dreptății”. La urma urmei, „rezistența, chiar și o dovadă de milă, ar fi fost o sinucidere fără rost”. În astfel de narațiuni recurente despre realitatea dublă de a fi torturat și de a accepta faptul că trebuie făcute alegeri care pot duce la tortură și/sau la moarte pentru alții, de Wind a început ceea ce avea să devină munca vieții sale - învățând să-i ajute pe cei din jur.
Cu toate acestea, de Wind a făcut o distincție clară între prizonierii care trebuiau să învețe să supraviețuiască - renunțând la o parte din umanitatea lor - și naziștii care și-au suprimat propria umanitate în numele idealurilor pe care le-au adoptat.
Când vorbea despre naziști care luau uneori decizii bune, el spuea: „Nu cred că este un punct în favoarea lor. Dimpotrivă. Tinerii au fost crescuți în spiritul sângelui și al solului. Ei nu știu. Mai bine, dar cei mai bătrâni, precum Lagerarzt, arată prin acele acte minore că încă adăpostesc o rămășiță din creșterea lor si sunt mai vinovate decât tinerele oi naziste, care nu au cunoscut niciodată mai bine.” Această condamnare devine cu atât mai puternică cu cât este îndreptată către Josef Mengele, care a arătat prin acte de mijlocire în numele lui Eddy și Friedel în 2 ocazii separate, că a înțeles pe deplin și a fost capabil de un comportament uman.
M-a impresionat povestea de dragoste a lui Hans si Friedel. Acestia au reusit sa-si pastreze relatia de iubire pe toata durata detentiei si au reusit sa se regaseasca de fiecare data. “Auschwitz, ultima statie”, de la prima pagina pana la ultima, infatiseaza tanjirea arzatoarea dupa libertate, umanitate si apartenenta, mi-a insemnat in inima si-n minte ca acolo unde exista dorinta, exista si implinirea ei.
Această narațiune a experiențelor unui om este o relatare istorică incredibilă a unei parti întunecate din istoria umanității. Ar trebui să devină lectură obligatorie pentru studenți, alături de cartea scrisa de Elie Wiesel. Împreună, cele două lucrări formează o imagine puternică a vieții sub Reich-ul german.
Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐
Lectură plăcută!
Comments