• Cristina-Maria Mihai-Marin

Recenzie | "Apă proaspătă pentru flori" de Valérie Perrin

Violette Toussaint este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel din Burgundia. Diferiții participanți la înmormântări, vizitatorii fideli sau colegii – groparii, îngrijitorii și un preot – îi frecventează biroul ca să se încălzească, iar acolo râsul, camaraderia și, uneori, lacrimile oaspeților fac casă bună cu cafeaua pe care le-o oferă gazda. Aceasta din urmă își trăiește viața în ritmul confidențelor vizitatorilor ei, după caz, amuzante sau mișcătoare.


Programul lui Violette, mereu același, e dat peste cap într-o bună zi de sosirea lui Julien Seul – un comisar de poliţie din Marsilia –, care ține cu tot dinadinsul să împrăștie cenușa mamei sale, răposată de curând, peste mormântul unui necunoscut. În scurt timp devine limpede că gestul inexplicabil al lui Julien e strâns legat de trecutul complicat al lui Violette.



Romanul lui Valerie Perrin este o meditație perfectă asupra vieții, morții, dragostei, căsătoriei, maternității, tragediei, pierderii, durerii și despre cum să trăiești după ce s-a întâmplat ceea ce este cel mai rău. Violette Touissant este paznicul cimitirului din Brancon-en-Chalon, o funcție pe care a dobândit-o după ce a lucrat ani de zile ca paznic la barieră.


"Înainte de Philippe Toussaint, în ciuda familiilor-gazdă și a unghiilor mele roase, vedeam soarele pe fațade, rareori petele întunecate. Cu el, am înțeles ce înseamnă dezamăgirea. Că nu era suficient să te bucuri de un om ca să-l iubești. Imaginea pe hârtie colorată a băiatului frumos s-a șifonat. Lenea, lipsa lui de curaj în fața părinților, violența în stare latentă și mirosul celorlalte femei pe vârful degetelor sale mi-au furat ceva."

Soțul ei, Philippe Touissant, a abandonat-o, viața ei de zi cu zi fiind formată dintr-un cerc restrâns de colegi și prieteni cărora le oferă cafea și mâncare: cei trei gropari - Nono, Gaston și Elvis, cei trei frații Lucchini care lucrează la pompe funebre și părintele Cedric. Duras. Cimitirul este menținut într-o stare imaculată, Violette cultivând o varietate bogată de legume, vânzând flori, curățând morminte, discutând cu morții, ținând evidența înmormântărilor și fiind sprijin pentru cei care vizitează cimitirul.


”Moartea nu își ia nici un moment de respiro. Nu știe nici de vacanță, nici de zile de sărbătoare și nici de întâlnirile la dentist. Nu-i pasă nici de orele de vârf, de perioadele când trebuie să pleci departe, de Autostrada Soarelui, de concedii plătite, de sărbătorile de iarnă, de fericire, de tinerețe, de nepăsare, de timp frumos. Este aici, peste tot, clipă de clipă. Nimeni nu se gândește de-adevăratelea la ea, altfel ar înnebuni. Este ca un câine strecurat printre picioarele noastre, dar nu ne dăm seama că este prin preajmă decât când ne mușcă. Sau, mai rău, când mușcă pe cineva drag.”

Fiind cea care are grijă de cimitir, Violette este în inima comunității locale, viața și moartea mergând mână în mână. Cu toate acestea, viața cu care s-a obișnuit începe să fie dată peste cap atunci când primește vizita unui comisar din Marsilia, Julien Seul. Acesta vrea să afle de ce mama sa, care a decedat de curând, a vrut ca cenușa ei să fie pusă pe mormântul unui cunoscut avocat, Gabriel Prudent.



"Mâine avem o înmormântare la ora 16.00. Un nou locatar al cimitirului meu. Un bărbat de cincizeci și cinci de ani, mort pentru că a fumat prea mult. În sfârșit, așa spun medicii. Ei nu spun niciodată că un bărbat de cincizeci și cinci de ani poate muri că n-a fost iubit, că n-a fost înțeles, că a primit prea multe facturi, că a luat prea multe credite de consum, că și-a văzut copiii crescând și apoi plecând, fără să apuce să se despartă în realitate. O viață de reproșuri, una plină de aparențe. Așa că i-au cam plăcut țigărica și țoiul care să-i înece amarul. Nu se spune niciodată că poți muri pentru că ți s-a acrit de toate."

Narațiunea este pe mai multe planuri, și încet vedem frânturi din viața lui Vioette: o copilă abandonată cu stima de sine scăzută, cu o relație de conveniență cu soțul ei Philippe, care o înșală de câte ori are ocazia, o relație care s-a transformat într-una de indiferență și tăcere, dar care a impulsionat-o să învețe și să se dezvolte. Intercalate sunt și intrări de jurnal ale mamei lui Julien, Irene Fayolle, și idila pe care a avut-o cu Gabriel, dar și o parte din povestea lui Philippe, care are propriile traume dificile din familie și sentimente și regrete pe care nu se simte în stare să le exprime.


"Resimțise o durere imensă pentru Violette când pierduse copilul lor. El suferise mai mult pentru mila soției, decât de pierderea fetei. Suferise că nu putea face nimic pentru ea. Că nu se putea ocupa de ea. Pentru tăcerea lui, pentru că nu reușise niciodată să-i vorbească de altceva decât de o marcă de șampon sau de un program de televiziune. Că nu a știut să-i spună soției: Cum te simți? Din acest motiv se învinovățea. El nu învățase nici măcar să sufere. De fapt, nu învățase nimic. Nici să iubească, nici să muncească, nici să ofere. Un om bun de nimic."

Mi-a luat puțin timp să mă cufund pe deplin în această poveste sfâșietoare, dar odată ce am reușit să fac asta, am fost complet încântată. Inima mea s-a deschis și a îmbrățișat-o pe Violette. Există o complexitate în toate personajele care fac din această carte o experiență de neuitat și plină de satisfacții. Acesta este un roman frumos scris, care afectează emoțional și este o pură plăcere.


Nota mea: 5 ⭐⭐⭐⭐⭐

Lectură plăcută!


Postări conexe

Afișează-le pe toate