• Cristina-Maria Mihai-Marin

I. L. Caragiale - acuzat că a plagiat drama "Năpasta"

În “Revista literară” din 30 noiembrie 1901 apare, sub semnătura primului redactor, Caion (Const.Al. Ionescu), articolul “Domnul Caragiale” în care dramaturgul este învinuit că a plagiat drama „Năpasta”. Acesta ar fi copiat o piesă scrisă de autorul ungur Kemeny Istvan, piesă ce a fost tradusă în limba română de Alexandru Bogdan, la Braşov, în 1834 și intitulată „Nenorocul”. Ca argument principal au fost date replici din piesa maghiară.


În următorul număr al revistei, Caion face un rezumat al piesei maghiare punând - pe două coloane paralele - replici din ambele piese, semnând articolul: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”. Războiul dintre cei doi a continuat și în ziarul “Forţa morală”, unde Macedonski semna câte o poezie, un articol de teorie literară, pe lângă alţi colaboratori obscuri.

Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia revistei „Ghimpele”, în anul 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul colaborator. Duelul literar a început în 1893, în ziarul “Moftul român” condus de Caragiale, unde opera lui Macedonski a fost desfiinţată de către dramaturg. Macedonski trimite și o scrisoare ziarului “Românul”, în noiembrie 1893, prin care încearcă o „împăcare”. Scrie acolo că nu este normal ca un fost director al teatrelor să aibă o berărie ca să se poată întreține și denunţă indiferenţa guvernanţilor, specificând că nu este prietenul lui Caragiale, însă îl consideră un prieten distins şi din acest motiv trage un semnal de alarmă.


Caragiale nu bagă în seamă gestul „împăcării”.

Apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în 1895, este iar un motiv pentru dramaturg să-i ironizeze “talentul”, în „Gazeta poporului”. În replică, Macedonski îl atacă acid, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu. Duşman de moarte a junimiştilor, se foloseşte de Caion, crezând că astfel îi zdrobeşte definitiv imaginea autorului „Năpastei”.


Ca să se simtă răzbunat, îi permite lui Caion să publice în “Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost copiate de către Caragiale. Mai mult, organizează o conferinţă unde atacă direcţia junimistă precum şi pe dramaturg, dar este huiduit, fiind nevoit să plece din sală.

Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Caragiale, pune urgent pe afiş comedia bulevardieră “Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece noua învinuire de “plagiat” a lui Caragiale. Caragiale îi scrie o scrisoare bunului său prieten, avocat şi dramaturg, Barbu Delavrancea, în care îi povestește problma lui. Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi pentru defăimare şi calomnie, având ca dovadă cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei.

Artişti, scriitori, actori, boieroaice din protipendada românească, precum şi prietenii celor doi asistă la proces.

I. L. Caragiale

Neavând dovezi clare decât titlul piesei maghiare scris pe o copertă, Th. Stoenescu îl suspendă pe Caion din redacţie. Curtea a fost prezidată de domnul consilier de Curte G. Flaişlean. La apelul nominal s-au prezentat inculpaţii Const. Al. Ionescu, asistat de avocaţii Otetelişanu, Ionescu, Mitescu, Băileanu şi inculpatul Stoenescu, asistat de avocaţii Şonţu şi Moldoveanu. Ca parte civilă, I.L.Caragiale a fost asistat de avocaţii Barbu Delavrancea şi Petre Grădişteanu.

La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de „gripă cu formă nervoasă”. I se ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, recurge la actul medical. Traducerea a adus-o Barbu Delavrancea. Tot atunci, avocatul lui Th. Stoenescu cere ca procesul să nu se amâne deoarece clientul său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la adresa lui Caragiale.

Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (absenţă nejustificată). Prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile. Trebuie să-i plătească părţii civile, Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.

Judecat în lipsă, Caion face recurs.

A. Macedonski

Procesul se reia în luna iunie a aceluiaşi an. O comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I-Tanoviceanu. Caion îl acuză în continuare pe Caragiale că a plagiat. Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca dovadă evidentă a calomniei, reprezentând textul plagiatului.

Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare pentru inculpat. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea inculpatului, aşa cum s-a întâmplat la primul proces.

Lovit în plin de decizia de achitare a lui Caion, autorul “Năpastei” se exilează la Berlin de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit.”

Sursa: Biblioteca marilor procese, an I – mai–iulie, nr. 4-5, 1924, Procesul Caragiale Caion

Postări conexe

Afișează-le pe toate